Iubim cu un creier de copil

Cea mai minunata femeie din lume este cea care te iubeste cu adevarat si pe care-o iubesti cu adevarat. Nimic altceva nu conteaza.

Odata, pe vremea liceului, umblam pe bulevard cu un prieten, doi pusti zaluzi si frustrati care dadeau note “gagicilor” si vorbeau cu atât mai scabros cu cât erau, de fapt, mai inocenti erotic. Ce fund are una, ce balcoane are alta… Femeile nu erau nimic altceva pentru noi decât niste obiecte de lux, ca automobilele lustruite din vitrinele magazinelor “Volvo” sau “Maseratti”: nu ne imaginam cu adevarat ca vom avea si noi una vreodata. Prin dreptul cinematografului Patria am zarit o tipa traznitoare. Am ramas înlemniti: ce pulpe în ciorapi de plasa neagra, ce fund rotund si ce mijloc subtire, ce toale pe ea, ce plete de sârma rosie, rasucita în mii de feluri… Ne-am învârtit în jurul ei ca s-o vedem si din fata: cum putea avea asa pereche de tâte, asa de perfecte cum numai în albumele de arta – care pe-atunci ne tineau loc de Penthouse- mai vazuseram?

Pentru cine era o astfel de fiinta, cum putea fi o noapte de sex cu ea? Pâna la urma ne-am asezat la coada la bilete, fara s-o scapam din ochi si fara sa-ncetam comentariile ca din Povestea povestilor. Când, îl auzim pe unul, un tip destul de jegos care statea si el la coada, mâncând seminte, înaintea noastra: “E buna parasuta asta, nu? V-ar place si voua, ciutanilor… Da’ ascultati-ma pe mine, c-am fumat destule ca ea: cât o vedeti de futesa, sa stiti ca e pe undeva un barbat satul de ea pâna peste cap! Poa’sa fie cea mai misto din lume, poa’sa fie si Brijibardo, ca tot i-e drag vreunuia de ea ca mie de nevasta-mea…”

Am fost mult mai socat de remarcile astea decât mi-as fi imaginat. Cum sa te plictisesti de frumusetea însasi, de neatins si de neconceput? De cea pentru care ti-ai da si pielea de pe tine? Ce-si putea dori un barbat mai mult decât sa-si poata trece bratul în jurul mijlocului ei, sa poata privi minute-n sir în ochii ei, sa o întinda încetisor pe pat… Sa o scoata din învelisul ei de dantela matasoasa… De-aici încolo imaginatia mea se bloca, nu-mi puteam închipui cum e sa faci dragoste. De câte ori ma gândeam cum ar fi, vedeam doar un ocean roz care se rasuceste asupra ta si te sufoca…

Am cunoscut apoi femei reale, femei imaginare, femei din vis, femei din carti, femei din reclame, femei din filme, femei din videoclipuri. Femei din revistele porno. Fiecare altfel si fiecare cu altceva de oferit. M-am îndragostit de câteva si de fiecare data a fost la fel: primul semn ca as putea-o iubi a fost mereu ca nu m-am putut gândi, vazând-o, “cât de futesa e”. Chiar daca era. Barbatii au creierul impregnat de hormoni. Nici cel mai distins intelectual nu e altfel, pâna si el, la orice vârsta, îsi imagineaza cum ar face-o cu fata plictisita, necunoscuta, de lânga el. Dar când cunosti cea mai minunata femeie din lume, care e cea pe care o poti iubi, semnul este, trebuie sa fie, ca nici pulpele, nici “balcoanele” nu se mai vad, de parca hormonii sexului si-ai agresivitatii s-ar retrage din creierul tau tumefiat si l-ar lasa inocent ca un creier de copil si translucid ca o cornita de melc. Facem sex cu un creier de barbat, dar iubim cu unul de copil, încrezator, dependent, dornic de a da si a primi afectiune. Femeile minunate din viata mea, toate cele pe care le-am iubit cu adevarat si care-au raspuns cu dragoste dragostei mele, au fost într-un fel necorporale, au fost bucurie pura, nevroza pura, experienta pura. Senzualitatea, uneori dusa pâna foarte departe, nu a fost decât un ingredient într-o aventura complexa si epuizanta a mintii.

Pentru mine nu exista, deci, “cea mai minunata” în sensul de 90-60-90, nici în cel de blonda, bruna sau roscata, înalta sau miniona, vânzatoare sau poeta. Cea mai minunata este cea cu care am putut avea un copil virtual numit “cuplul nostru”, “dragostea noastra”.

Iubim cu un creier de copil – Mircea Cartarescu

Leave a Reply